-Of, Dashner...ce-ai facut? blestem in gand ziua in care am pus mana pe cartile lui, acum trilogia aia frumoasa, superba, captivanta, plina de aventuri si emotii nu mai reprezinta doar un nume, acum asa ma simt, asa sunt...captiva-n labirint...
Imi iau un moment pentru a-l venera pe James Dashner si pe frumoasele lui carti pentru ultima oara. Imi pare rau ca acesta este sfarsitul bunei noastre relatii de pana acum si-mi pare rau ca nu o sa ma mai gandesc niciodata la el ca la omul care mi-a pus in mana cele mai frumoase carti, ci la omul care m-a pus in cel mai mare pericol.
-Of, James. De ce eu? in momentul in care rostesc aceste cuvinte sunt surprinsa sa observ un nou sentiment incoltind in inima mea, ma simt oarecum speciala, dintre toti oamenii, dintre toti cititorii, pe mine m-a ales...
-Oh, dar pentru ce sa fiu aleasa? si sentimentul dispare brusc, lasandu-mi un gol in inima acolo unde incoltise si-mi iau ramas bun "Adio, James, adio, Thomas!....adio, Captiv in labirint!"
Urmatoarea ora mi-o petrec incercand sa ies din acest labirind infernal, mi-o petrec blestemand fiecare fir de iarba si fiecare nou zid de care dau. Am ajuns la capatul rabdarii si ma trantesc jos, in locul in care eram. In acel moment ar fi putut veni chiar si cel mai infiorator monstru din lume la mine si nu mi-ar mai fi pasat, poate i-as fi spun in sila "Fa ce vrei cu mine si lasa-ma"...nu, oare ce vorbesc? Of, pana si ratiunea-mi este zdruncinata...normal ca as fugi mancand pamantul din calea lui si drept dovada un gandac se urca pe mine si incep sa fug de nebuna, speriata de moarte de o biata fiinta minuscula. Si realizez. Realitatea ma izbeste brutal in fata si raman panicata pe loc, in fuga mea nebuna m-am ratacit de tot...daca inainte aveam o vaga idee pe unde am fost si pe unde trebuie sa merg, acum nu mai stiu nimic, sunt ca un orb si-l blestem inca o data pe Dashner...
Ma panichez si simt o durere acuta in piept, imi vine sa plang si ma ustura ochii din cauza incercarilor mele de a nu ma lasa prada lacrimilor. Inchid ochii si-mi imaginez un camp verde cu flori, ma linisteste si ma simt mai bine. Aproape ma astept sa ma aflu pe acel camp verde cand deschid ochii, dar stiu ca e imposibil si drept dovada, cand ii deschid ma aflu tot in labirint, dar nu am timp sa meditez asupra acestui lucru pentru ca aud in departare niste sunete ciudate, par a fi niste sunete provocate de doua sabii si ma gandesc ca acolo unde sunt trebuie sa fie si oameni care sa le manuiasca si merg in directia de unde vine sunetul.
Cu cat ma apropii mai mult, cu atat sunt mai fascinata, inima imi bate cu putere si imi simt corpul ca pus in priza, eman energie simt asta, simt un soi de viata-n mine pe care nu l-am mai simtit niciodata pana atunic, e fascinant ce se intampla cu propriul meu trup si mai fascinant de atat e ceea ce vad cand fac coltul...Sunt intradevar doi oameni dar sunt imbracati ciudat, ca in evul mediu poate, nu-mi dau seama foarte bine, dar nu par sa ma observe nici macar cand ii salut sau cand ajung la un metru de ei. Ma indepartez si cercetez imprejurimile in cautarea unei alte persoane, cand deodata cineva mi se adreseaza:
-Ei nu te pot vedea, dar spune-mi mie ce doresti si poate te ajut. se uita la mine rabdator, asteptand sa-i spun ce doresc si ma hotarasc sa ma incredere in el, e un batranel mai rotofei cu barba lunga si alba si o basma ciudata pe cap...
-De ce nu ma pot vedea? sunt chiar eu surprinsa de intrebarea mea, tot ce vreau sa stiu e cum sa ies de aici, nu sa pun intrebari neimportante si dubioase...
-Sunt caractere fictionale, normal ca nu te vad, ei stiu si vad numai ce vreau eu ca ei sa stie, nu e logic? Credeam ca toata lumea stie deja asta..
Sunt derutata, ce vrea sa spuna cu aceste cuvinte, ce sa fie logic si evident, nu inteleg. Imi deschid gura sa cer lamuriri cand il imi spune pe fuga:
-Imi pare rau, domnisoara, trebuie sa plec, s-a terminat capitolul. Ne vedem cand il scriu pe urmatorul! Mi-a parut bine de cunostinta, eu sunt George R.R. Martin.
Si cu aceste cuvinte dispare si el si cele doua asa zise caractere. Eu am ramas singura in mijlocul campiei, cu gura cascata, nemaifiind atat de sigura daca dorm sau nu. Si apoi ma izbeste un gand: am stat langa George R.R. Martin!!! omg, as fi putut fi moarta pana acum!! aproape lesin la acest gand, Martin este unul dintre cei mai cunoscuti autori si eu nu am putut fi in stare sa-l recunosc...ce fel de cititoare sunt eu? Ma invart, cercetand din nou imprejurarile, in cautarea frumosului John Snow, dar nu e de gasit si ma bosumflu la gandul ca mi-am ratat aceasta sansa.
Ma reintorc in labirint si intru pe urmatorul culoar care ma duce la un alt camp deschis si acolo vad niste copii care arunca cu oua intr-o casa in mijlocul zilei...am un deja-vu, am un deja-vu sii am o revelatie.
-Sub aceeasi stea! strig in gura mare, fericita ca mi-am amintit din ce carte e secventa, personajele sunt atat de diferite fata de cele din film...par mai naturale, imi spun in gand.
-Ai citit cartea? ma intreaba o voce de barbat si ma intorc sa vad sursa vocii. E...e... e chiar John Green in persoana....eu....nu cred. John se uita la mine si incepe sa rada, imi da un pahar cu apa si ma pune sa stau jos. Nu sunt in stare sa spun nimic si nu-mi vine sa cred ca am o asemenea ocazie, "Multumesc, James" imi spun acum in gand "Multumesc".
-Eu nu mai pot sa raman, imi zice, in urmatoarele minute trebuie sa o omor pe Alaska si trebuie sa fiu acolo cand se dezlantuie haosul. Mi-a parut bine sa te cunosc, cititorule. si dispare, asa, puuf, pur si simplu.
Nu-mi vine sa-mi cred ochilor, dar deja sunt convinsa ca nu visez, ca asta chiar mi se intampla. Stai! A spus cumva ca o omoara pe Alaska??? Nuuu!! Abia am inceput sa citesc cartea si imi placea de ea si acum o sa moara?? "Sadic ca intotdeauna, totusi o placere sa te citesc, John" vorbesc iarasi singura si plec din nou spre labirint.
In fata urmatorului culoar stau si ma gandesc daca sa intru sau nu, simt o vibratie ciudata venind de acolo, dar intru oricum si sunt surprinsa sa-l vad pe Alexandru Voicescu, in persoana, chiar el si nu-mi dau seama care e personajul si care e autorul pentru ca e divizat in doi indivizi identici, unul mai intunecat decat celalalt si imi amintesc de Malad si de drumul spre sine al autorului si imi dau seama ca intrerup mersul lucrurilor, asa ca ies la fel de repede pe cum am intrat. Imi pun mana pe inima si incerc sa-i calmez bataile, sunt in regula.
Imi iau inima in dinti si intru pe urmatorul culoar, ultimul si fericirea ma navaleste aproape instantaneu. De aceasta data le am in fata pe Ami Kaufman si Megan Spooner, tes impreuna o panza cu modelul unei contelatii, iese absolut minunat, iti fura ochii. Ma zaresc amandoua si imi fac semn sa ma apropii, sa le ajut la tesut si desi habar nu am cum sa fac asta, in momentul in care pun mana pe panza, incepe sa se teasa singura, intr-un mod armonios. Cele doua autoare imi spun ca se pregatesc pentru un nou volum din serie si sunt atat de entuziasmata sa ajut, nu am mai fost niciodata asa fericita si ii multmesc din nou lui Dashner, acum realizez ca mi-a facut un bine.
Tot vorbind, le povestesc cum am ajuns acolo, iar ele se uita cu compasiune la mine, sunt tare dragute. si ma indruma spre un castel, mi-au spus ca de acolo pot ajunge din nou acasa, asa ca imi iau la revedere si le urmez indicatiile.
Kate Morton. Kate Morton. Kate Morton. Sunt intr-un castel creat de Kate Morton, recunosc foarte bine structura si atmosfera si tot, am avut timp sa ma obisnuiesc cu ele, din minunatele ei cati, iar acum inima imi trepideaza de emotie si de incantare. Oh, Kate Morton, nici nu stii de cat timp astept sa te intalnesc...
Cand intru in castel nimeresc direct in sufragerie, unde toti autorii pe care ii intalnisem mai devreme, plus altii pe care nu am apucat sa ii cunosc, stateau la masa si se infruptau din delicatesele aflate in fata lor. Cu gurile pline ma invita toti fericiti la masa, se pare ca au rar musafiri si se bucura de fiecare data cand unul le nimereste pragul. Dupa cateva minute ma dezghet si incep sa vorbesc cu toti, intr-o maniera familiara, imi sunt toti dragi si nu mi-ar mai veni sa plec.
-Oh, dar de ce te-ai intristat, draga mea? ma intreaba Kate si nu e nevoie sa-i raspund, cred ca a mai trecut de catev ori prin asta. Sa stii ca te poti intoarce oricand aici, pe Strada fictiunii, noi suntem bucurosi de oaspeti mereu si avem suficienta mancare cat pentru o intreaga armata. Nu te intrista acum, ne vedem si maine, daca vrei. spune Kate si toti incuviinteaza la unison, sunt niste oameni fantastici si iubesc lecturile tuturor! Si realizez ca as putea petrece chiar si 100 de ani in preajma acestor oameni minunati si nu mi-ar fi de ajuns, dar ma bucur acum , cat inca pot de tot ce ma inconjoara
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Suntem nerabdatoare sa va citim parerile! :)