Buna dragilor! Astazi voi da startul unui nou concurs, de aceasta data sponsorizat de Libraria Online Libris, librarie de unde puteti achzitiona carti online in romana, dar si carti in engleza.
Premiul este cartea Prea multa fericire - Alice Munro (Nobel 2013).
Probabil ca va intrebati ce trebuie sa faceti pentru a participa la acest concurs. Nimic mai simplu!
Cum spune si titlul postarii, este un concurs de creatie. Cum ne dorim cu totii sa vina mai repede zapada, m-am gandit sa porniti de la titlul "Aripi de zapada" si sa dati frau liber imaginatiei. Poate fi atat poezie, cat si proza.
Reguli:
-sa fiti abonati prin GFC la blog
-sa dati like pe Facebook la Libris
-pentru poezie: trebuie sa aibe minim trei strofe, maxim sase
-pentru proza: minim o pagina de Word, maxim doua
-sa lasati comentariu la aceasta postare cu creatiile vostre si cu datele la cerintele de mai sus
-se vor lua in calcul si greselile gramaticale, de ortografie, etc
Cea mai originala si bine realizata creatie va castiga premiul pus la bataie.
-se vor lua in calcul si greselile gramaticale, de ortografie, etc
Cea mai originala si bine realizata creatie va castiga premiul pus la bataie.
Data de participare: 22.01.2014-5.02.2014
Mult succes!
Deci aici postăm compunerea?
RăspundețiȘtergereDa.
RăspundețiȘtergereGfc: Alexandru Baban
RăspundețiȘtergereLike: Baban Alexandru-Marian
De o luna intreaga
Astept zapada sa cada
Sa ne dam pe derdelus
Fetelor sa dam frecus
La meteo am auzit
Ca Victor de Bianca s-a despartit
Asteptand iarna sa vina
Schiurile sa le pun in masina
Pe partie sa merg
Toata ziua sa schiez
Sa nu ma accidentez
Noaptea sa ma tumentez:))
GFC: Lupu Diana
RăspundețiȘtergereFacebook: Diana Lupu
Aripi de zapada
Imi ingrop fata in esarfa pufoasa plina de amintiri vechi si pretioase, pline de tristete si bucurie, pline de iarna ce altadata imi mangaia sufletul, dar astazi nu mai vine. Am tendinta sa cred ca toti din jur ma parasesc. Nu, de fapt, stiu asta, dar iarna, iarna imi ramasese singura alinare, iar astazi intarzie sa apara.
Imi ingrop fata mai adanc in micul ghem pufos, iar materialul caldut imi sterge lacrimile de pe fata.
Iarna s-au petrecut toate momentele frumoase si dure, triste si urate ale vietii mele. Fara iarna ma simt ca o epava lipsita de amintiri. Vreau ca iarna sa-mi aduca mereu aminte de ce am avut, dar am pierdut, de ce voi avea, dar n-am castigat. Vreau ca iarna sa ma tina cu picioarele pe pamant, altfel cred ca durerea mi-ar acapara intreg sufletul, cred ca as putea ucide… Imi inchid ochii si-mi imaginez intreg orasul acoperit de albul zapezii, atat de orbitor incat simt ca ochii incep sa ma doara. Realizez ca durerea vine din exterior, imi strang ochii atat de tare incat durerea incepe sa se amplifice, vreau sa tin vie in minte amintirea zapezii, a iernii.
In mijlocul zapezii vad o fata, cred ca sunt eu, dar ceva e schimbat: nu ma misc, nu clipesc, nu spun nimic. Ma contopesc cu e-ul meu alternativ si imi simt dintr-odata intreg corpul obosit si greu. Nu ma pot ridica, iar recele zapezii imi ajunge pana la inima. Ma cutremur. Oare asa arata sufletul meu, neputincios si rece?
Ma despart de trupul neinsufletit si deschid ochii. Tristetea imi acapara fiecare bucatica din corp. Imi doresc sa dispar, sa mor, sa cad in agonie, orice, numai viata nu.
Imi adun puterile si ma ridic din pat, incercand sa ma conving ca nu are rost sa imi plang trecutul, dar vocea interioara imi suna atat de tremurat si nesigur incat singurul gand ce mi se strecoara in minte este: “ Pe cine-ncerci sa pacalesti?”. Trecutu-mi pare a fi prezent acum, iar prezentul un viitor indepartat pe care parca nu-l pot atinge. Epava, acesta cred ca-mi este noul nume.
Ma imbrac cu primele haine ce-mi cad in mana. Afara nu e frig, dar ar trebui. E iarna si nu e. Exist si totusi ma evapor. Imi iau esarfa chiar daca nu e necesara. Daca as renunta la ea chiar si pentru un minut cred ca Pandora ar putea sa-mi fure sufletul, sa mi-l omoare si sa ma trimita din nou printre muritori.
Ies din casa fara nicio directie anume-n gand, insa stiu deja unde ma vor purta picioarele. Nu are rost sa lupt contra acestui impuls, inevitabil voi ajunge din nou acolo mereu si mereu.
Gara este pustie, de altfel in aceasta perioada tot timpul este asa, numai vara oamenii se inghesuie aici sa mai scape din acest infern numit viata, dar nu scapa. Viata e dura si rea si asteapta mereu sa te izbeasca cu putere de realitate, uneori mai bland, alteori mai violent.
Strang esarfa mai strans in jurul gatului si ma indrept spre locul cei mai indepartat si intunecat. Senzatia de greata mi se urca in gat si simt ca as putea muri si eu aici, de fapt am murit aici. O parte a sufletului meu a murit si nu se va mai intoarce niciodata. Uneori o simt prezenta totusi, dar numai iarna, numai cand prima zapada cade, numai cand fulgii ma mai elibereaza din ghearele durerii. Numai atunci.
Ma asez pe mica bancuta, unde am stat si prima data cand l-am intalnit. Pana atunci nu mai vazusem niciodata un soldat in realitate, iar el arata atat de diferit, atat de…nu stiu, poate special. Ochii lui albastri erau plini de blandete, nu avea privirea unui om ce a vazut infernul si s-a intors printre muritori. Parul lui blond, putin crescut ce ii acoprea usor ochii ii dadea infatisarea unui copil. Ce cauta un copil in armata? Cred ca ma zgaisem la el mai mult de cinci minute, iar atunci cand mi-a intalnit privirea a zambit usor amuzat si a inceput sa vorbeasca cu mine. Cu mine…
Aceasta amintire imi inunda sufletul de tristete si imi acopar fata cu esarfa incercand sa mai simt parfumul lui, dar nu mai e. A disparut o data cu el.
RăspundețiȘtergerePe cat de vie e aceasta prima amintire cu el, atat de vaga este ultima. Un corp ce zace pe asfaltul alb, plin de zapada, din care se scurge viata. Imi concentrez privirea asupra micutei pete rosii aflate in mijlocul trupului sau. Era prea tarziu. Statea in propria balta de sange, iar eu nu puteam sa fac nimic. Eram inerta. Ce se intamplase? Nu stiam. Nici acum nu stiu. Sau poate doar refuz sa stiu. De ce intarziasem? Nici asta nu mai stiu. Cred ca era un motiv banal, cred ca nu-mi placea bluza cu care ma imbracasem prima data. Vroaim ca totul sa fie perfect. NU a fost.
In timp ce amintirea imi acaparase intreaga fiinta am inceput sa plang, trupul meu suferind usoare convulsii. Mi-am deschis incet ochii, iar rugaciunile mele fusesera auzite: ningea. Ningea incet, linistit, ca si cum fulgii ar fi avut tot timpul din lume, ca si cum cu patru ani in urma nu se intamplase nimic. Pentru ei totul era perfect. Isi vedeau de propria viata. Eu de ce nu as putea?
Un fulg se aseaza pe esarfa, acolo unde era o mica pata rosie, tot ce-mi mai ramasese din trupul lui: o pata. Imi scot usor esarfa si o senzatie de gol mi se strecoara in suflet. Fulgul se topise déjà, murise, insa cui sa-i pese? Toti isi vedeau in continuare de dansul linistit. Oare fulgii sunt ca oamneii?
Un gand infricosator mi s-a strecurat in minte, un gand ce-am incercat cu disperare sa-l dau afara, dar nu reusisem, iar astazi ii multumesc ca a ramas. El a fost o persoana, un suflet dintr-o mie. Da, am iubit acea persoana din intreaga mea fiinta, dar ajunsesem sa ma atasez de o amintire, de o fantoma a ceva ce a fost candva, de mult. Oare fulgii isi dau mai repede seama de asta? Oare de aceea isi continua linistiti mersul? Nu as putea spune. Tot ce stiu e ca sub aerul rece si atingerea fulgilor mintea-mi amortita isi revenise din letargie.
Sub impulsul momentului am dat drumul esarfei, lasand-o sa fie purtata de vant. Simteam cum inima mi se sfasie usor pentru ca pierdeam si ultima lui amintire, dar o simteam usoara. Nu spun ca durerea s-a evaporate. Nu, a ramas acolo, inchisa undeva adanc in mine si izbucneste la fiecare prima zapada, amintindu-mi ca am trait, ca nu sunt o epava, ca mai am ce castiga.
Esarfa se indeparta tot mai mult, ramanand doar o umbra alba. Acum cand inchid ochii si imi imaginez acel moment nu mai vad o esarfa, nu mai vad o umbra. Vad aripi, aripi ce m-au eliberat de durere. Aripi de zapada.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereDoi orbi s-au intalnit intr-o zi.Erau vechi,vechi prieteni.Fosti iubiti.Pasii i-au facut sa se ciocneasca in noapte.Cerul era negru si ningea.Si-au atins fetele si nu au stiut cine sunt.Si-au vorbit dupa ani si lacrimi le-au aparut la vale pe obraji.Amintirile nu mint,vocile nu se uita.Se recunosc ca parfumul copilariei cand vezi copii jucand ce te jucai si tu.Si-au tinut mainile unele intr-altele cercetand fiecare degetel.Timpul trecuse peste trupurile lor,dar unele lucruri ramasesera la fel.Nu se mai iubeau,dar isi ascultau nelinistile si-si lingeau ranile fara sa stie cand fac un lucru minunat impreuna.Fara sa stie ca vor uita atat de multe in timp.Fara sa stie ca oamenii sunt diferiti si nu toti vor oferi ce au oferit ei candva unul altuia.Fara sa stie ca unele lucruri vor fi facute pentru ultima data.
RăspundețiȘtergereMai aprinde cateodata o flacara la o fereastra,intr-un varf de deal,un artificiu la celalalt colt de lume sa stiu ca existi.Voi urla cu cainii ce urla in noapte sa stii ca ti-am auzit racnetul vietii in fiecare scanteie.Vreau doar sa stiu ca esti bine.De ce?Pentru ca unii oameni nu ar trebui sa iti iasa din viata chiar daca uneori nu mai au loc deloc in viata ta si cu ei inauntru te simti mai groaznic decat inainte.
Priveste-ma tacut cand plec si-ti voi zambi cand vei trece pe langa mine.
Si-au cercetat ochii tristi si goi,dar atat de mari si s-au privit fara lumina-n pleoape.Si-au atins fruntile ca intr-o unire de coarne de cerbi pe munte si si-au sarutat tamplele intr-un ultim semn de jale a singuratatii.Si-au pus capetele unul pe umarul celuilalt si au lasat linistea noptii sa le inunde sufletele.Au oftat fara sunet si au plans pe un singur obraz.S-au strans in brate ca doi vechi camarazi,doi oameni ce si-au jurat iubire candva.S-au despartit tacuti.Fara cuvinte,fara sunete,fara culori sau imagini,degetele lor au fugit unele din stransoarea altora pana un fulg urias si rece le-a unit varfurile degetelor ce simteau acut o veche si dureroasa singuratate.O singuratate rece ca o zi de iarna in care focul abia palpaie in soba si tu ai degetele inghetate,vinete.Atat de reci incat iti bagi mana in foc,mangai flacarile galbene si nu le simti caldura.Ai impresia ca doar zeii se pot juca cu puterea focului.Uneori crezi ca ai puteri nebanuite.
Fericirea inseamna rabdare,liniste,echilibru,pasiuni care nu mistuie,nu chinuie,nu cer inapoi pasiune si libertate.Tot ce nu ti-am putut da.Tot ce nu aveam atunci pentru tine.Asa ca ti-am redat libertatea si implicit sansa la fericire.
Doar cu puterea imaginatiei iti pott aminti cand te privea dormind,cand luna iti desena umbre jucause pe trupul firav.Doar cu gandul iti pot aminti lucruri pe care nu le-ai vazut cu adevarat.
Sa te vad din nou mi-a dat aripi,dar au fost aripi de zapada.Odata ajunsa la caldura aripile mi s-au topit.Ne-am reintalnit,regasit,recunoscut,reprimit intr-o noua amintire pentru a ne pierde din nou.nu mai avem loc unul in viata celuilalt.6 luni au sapat santuri adanci intre sufletele noastre.Nu mai suntem aceiasi.Poate ne intelegem bine,dar nu vom mai fi impreuna.E cel mai bine.
Uite,si tu ai aripi de zapada.Topeste-le repede pana nu te vor ingheta pana in adancul sufletului.Noi nu mai avem o sansa.Nici un trecut de modificat.Doar aripi de zapada din intalniri cu necunoscuti.Fiecare chip,fiecare emotie,fiecare zambet,toate iti dau entuziasm,speranta in mai bine si aripi reci si moi de zapada.Fragile si periculoase...
gfc nastya paun
RăspundețiȘtergerefb pauna oana
GFC: Red
RăspundețiȘtergereFB: Yuki Black
Zgomote furioase acopereau întreg oraşul, dincolo de coridorul lung, pe care trebuia să coteşti mereu la dreapta pentru a ajunge afară. Mi-am aruncat privirea prin camera jegoasă: scaune răvăşite, haine împrăştiate, câteva sticle goale şi zeci de CD-uri goale. Cam la asta se rezuma viaţa mea, o încăpere mică în care-mi petreceam juma’ din viaţă. Am ieşit din acea cameră, luând-o pe coridorul lung, pentru a ajunge afară: trebuia să respir şi altceva în loc de tutunul de la vecinu’ de la şase. Am coborât scara blocului în căutarea unei bănci unde puteam să mă aşez. Complicat. Tot oraşul era într-o gălăgie infectă, zeci de protestanţi ţipau cu pancarde care-i îndoiau de mijloc. Primul lucru care mă izbi fusese frigul, genele începeau să-mi îngheţe după vreo 2 , iar mâinile stăteau inerte, paralizate lângă trup. Un fulg. Doi. O întreagă petrecere de fulgi de zăpadă ce-şi făceau loc pe trotuarul acoperit de protestanţi. Am aşteptat să fiu lovită din plin de un zumzet năvalnic al grenadelor, dar tot ce-am putut asculta a fost o tăcere apăsătoare. Mi-am deschis ochii din acea transă, şi i-am întors încet către fiecare persoană; erau ca într-o transă acută, nu se mişcau. Mi-am îndreptat paşii către cel mai apropiat, un tip gras, cu zeci de tatuaje complicate ce doar privea undeva în gol. Un gri bolnăvicios puse stăpânire pe întreaga populaţie, nimeni nu se mişca, nici măcar nu simţeau cum fulgii începuseră să se dezlănţuie asupra lor. L-am împins pe tipul gras. Nimic. Totul era atât de uman, nu mă mai simţisem niciodată la fel, acel fior, acel impuls din degetele de la mâini, acea suflare de gheaţă a fiecărui om de pe stradă; şi atunci am ştiut: cu toţii erau îngheţaţi. Chiar şi eu, era o iluzie, nu mă puteam mişca, puteam doar să stau acolo şi să privesc. Era ceea ce făcusem o viaţă: stăteam şi priveam cum oamenii se omoară, cum nu spun ceea ce vor de fapt, cum se uită unii la alţii cu ură, iar eu făceam parte din acel tablou ilar, pe care era prea târziu ca să-l schimb. Eram imortalizaţii ca-ntr-o poză, o poză veche ce-i drept, fără un persoanj principal, doar cu un gri mat, cu feţe triste şi cu un grup de protestanţi ce nu mai aveau unde să locuiască. Asta poate că era lumea mea. Zăpada continua să-mi omoare umerii îngheţaţi, auzeam gemetele celor îngheţaţi şi ştiam că acesta ne va fi sfârşitul. Am stat aşa minute întregi, aşteptând ca acel pictor să-şi termine tabloul şi noi să ne întoarcem la viaţa mediocră ce ne-a fost dată.
….
Pictorul era gată să termine tabloul, dădu cu pensula pentru ultima dată peste un peisaj gri, care nu întruchipa decât un tărâm al morţii, unde o tânără la fel de mediocră era spectatoare la propriul act. Era un peisaj atât de trist, pictorul era epuizat, îl desenase toată dimineaţa. Viaţa era în personajele sale, care mureau de frig fiindcă le lăsase în mijlocul străzii. Îţi puse pensula deoparte şi ieşi în traficul infernal de afară. Părăsi scara blocului şi făcu ceva ce nu mai făcuse de luni, îşi luă tabloul îngheţat şi îl expuse în mijlocul parcului, îl legă de un copac şi îi dădu viaţă cu un ultim murmur către fereastra sa. Ştia că acea fereastră există, că in interiorul tabloului erau oameni reali, care acum îngeţau de frig, care mureau sub ochii creatorului lor. Făcu imposibilul, pe acel ger crunt, se întoarse înapoi în apartament şi îşi luă toate culorile şi pensule; în frigul acela imposibil, în care era captiv în nişte aripi de zăpadă şi într-o colivie de gri îşi făcu curaj şi dădu peste tablou cu o pată de galben, una de roşu, una de albastru pentru a crea imposibilul: pentru a le da o pată de culoare oamenilor îngheţaţi.
…
Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost o pată galbenă, una roşie, una albastră. M-am trezit în camera mea, de data aceasta nu am mai văzut acel gri bolnăvicios, ci un soare pătrunzător. Pictorul meu m-a salvat, nu mai eram captivă zăpezii, ci unui nou început făcut din culori calde, care ne salvase de atâte ori. Pictorul făcu totul pentru persoanjele lui…
GFC: Awaked, Fb: Mary Ox
RăspundețiȘtergereAud șoapte din depărtare. Nu reușesc să descifrez mesajul criptat pe care-l primesc. Oare îmi este menit doar mie sau unei alte persoane? Mă distanțez ușor de toate sunetele, dar îmi este foarte greu deoarece ele se aud tot mai tare și tot mai aproape. Vederea mi-a fost furată, dintr-o cauză necunoscută mie. Iar cu fiecare zgomot auzit, îmi dau seama că sunt imobilizată. Incapabilă, de a face cea mai mică și ușoară mișcare posibilă, indiferent că sunt conștientă de membrele mele sau nu.
Nemaiputând să mă mișc, încerc să mă concentrez pe alte simțuri, dar nu simt decât un miros înțepător care îmi pare atât de familiar dar totuși atât de necunoscut. Mă evapor încet și sigur, învelită într-o pătură rece și umedă care îmi taie respirația. Încerc să scap de sentimentul care începe să-mi cuprindă tot corpul și care mă face, să mă simt ca și cum aș fi închisă într-o celulă, fără geamuri și fără lumină. Mi se face rău, și nu pot face nimic care să mă scape de acest chin care mă împunge din toate părțile în interior…
Țip neîncetat, dar nimeni nu pare să mă audă, sunt prizoniera propriilor mele gânduri și nu știu dacă voi mai evada vreodată.
Amețeala se instalează imediat după lupta mea cu panica, și simt cum încep să plutesc spre o altă lume. Visez, că sunt pe o pajiște verde, soarele îmi încălzește fața aducându-mi mângâieri ,menite să mă binedispusă. Cerul e încântător, plin de stele cu cele mai ciudate forme văzute vreodată. Ciripitul păsărilor, sună ca o melodie veselă dar melancolică, și nu-mi dau seama dacă ar trebui să zâmbesc sau să plâng. Totul e limpede în jurul meu, o lume ireală, scoasă din basmele pe care mi le citea mama înainte de culcare . Iar valul de aer cald, iarba verde și moale, mireasma florilor de toate culorile, mă fac atât de fericită încât nu mai pot respira. Și poate că este adevărat, pentru că mă trezesc instantaneu blocată ,din nou, în propriul meu trup.
Visul a dispărut acum, tot e real, sunt într-adevăr paralizată. Iar mirosul înțepător ,de mai devreme, vine de la sângele putrezit pe pătura iernii geroase care mă acoperă. Oare șocul accidentului și frigul m-au afectat atât de tare încât am stat leșinată zile în șir? Nu vreau să concep așa ceva. Vreau să trăiesc, nu să-mi dau ultima suflare sub stratul de zăpadă, dar mi se pare imposibil, deoarece încep să mă simt tot mai obosită și amețită. Inima pompează tot mai greu sângele prin corpul meu, nu-mi mai simt deloc membrele. Orice plan de evadare ar fi în zadar pentru mine, acum. Se spune că speranța moare ultima, dar pentru mine a murit de mult timp, și de aceea vreau să o readuc la viață. Vreau să alerg prin pădure, să privesc cerul, să simt aerul curat, să ating scoarța copacilor. Vreau să trăiesc în continuare, chiar dacă nu am apreciat viața cum trebuia până în momentul de față. Dorințele devin realitate, dar sunt întotdeauna greu de îndeplinit dacă nu există o fărâmă de speranță.
Îmi aduc aminte de porumbelul pe care l-am găsit din întâmplare , pe trotuar, când mergeam spre casă, era rănit la ambele aripi, se zbătea în chinuri groaznice și nu mai putea să zboare. Dar asta nu m-a împiedicat să-l iau acasă cu mine, și să-i ofer un sprijin. După câteva luni, aripile, i s-au vindecat dar tot nu putea încă să zboare, până într-o dimineață. Când am găsit cușca goală și fereastra deschisă. El mă privea de afară, așteptând să-l zăresc printre crengile copacilor. Luându-și zborul imediat după contactul vizual, aripile acelea albe ca zăpada, se contopeau încet cu cerul. El nu a renunțat la dorințele lui, eu de ce aș face-o?
Inima și plămânii mei se opresc ,poate prea devreme și brusc, din ciclul lor neîntrerupt lăsându-mă să aud pentru ultima oară, sunetul aripilor de zăpadă deasupra capul meu. Iar din acel moment, știam că voi fi salvată.