Ani de liceu cu tehnologie

Ooooo, strange title.

Heei! N-am mai postat de saptamana trecuta si postul acesta este despre... liceu! Yaaay! Si nu, nu este vorba despre Liceenii sau ceva asemanator. Este vorba despre anii nostri de liceu.

Voi incepe prin a spune ca liceul chiar este o perioada a vietii noastre mult mai interesanta decat oricare alta de pana acum. Probabil ca boboceii nu imi vor acorda multa dreptate, dar nu va faceti griji. Si eu am fost anul trecut ca voi si chiar imi place liceul. Normal, ca oricare elev ma plang de profesori, de ore si de orice pot legat de liceu, insa tot este frumos (exceptie facand temele).

PS: Chiar si matematica in anumite circumstante. Stiu, stiu, sunt nebuna. Chiar daca ma plang ca am patru ore pe saptamana si ca uneori profa mai ne ia o ora ba de sport, ba de fizica pentru a face in continuare matematica, prefer mate in loc de mai multe ore de franceza, geografie sau istorie. Nu stiu cum rezista cei de la uman cu materiile astea, desi cred ca asta se intreaba si cei de la uman de noi, cei de la real :)

M-am gandit la asta chiar astazi. M-am gandit ca generatia noastra este mult mai norocoasa decat cea a parintilor nostri pentru ca noi putem pastra foarte multe memorii datorita tehnologiei. Chiar le-am spus catorva colege in urma cu cateva saptamani ca ar fi frumos ca la cea mai mica prostie pe care o facem, cea mai mica si neinsemnata gluma intre noi, sau doar cand ne vine noua asa cheful sa cantam si sa facem orice altceva, sa ne apucam si sa ne facem poze sau sa ne filmam. Pentru ca desi pare un lucru prostesc, toate aceste lucruri sunt chiar valoroase, pentru ca pe viitor ne vor aminti ce frumos era la liceu, si ce copilarosi eram atunci, chiar daca ne spuneam noua insine ca am crescut, ca nu mai suntem copii. 

Probabil vor fi cateva persoane care vor spune ca multe lucruri ne vor ramane intiparite in memorie, ca acelea sunt cele mai valoroase lucruri ale noastre. Ca suntem obsedati de aceasta tehnologie. Si probabil ca au dreptate. Insa memoria nu ne va permita sa ne amintim toate momentele hazlii, toate glumele intre noi (eu chiar nu am o memorie foarte buna in anumite privinte, uit si ce prostii spun, iar colege sunt cele care imi aduc aminte; ele ma citeaza si eu sunt ceva de genu "heeei, imi pare tare cunoscuta asta, dar nu stiu de unde", iar ele "stiiii, asta ai spus-o tu"). Revenind la subiect, macar astfel ne putem folosi de tehnologie intr-un fel, sa zicem, folositor. Pentru ca mie imi place ideea ca peste ani sa ma uit la aceste poze si filmulete si sa rad si sa plang ca imi este dor de acele vremuri.

Stiu ce credeti. Ca aceasta imagine s-ar putea sa ma contrazica putin, dar nu. Prin aceasta imagine ma refer la faptul ca nu vreau sa mai cresc. Sincer, daca as putea as ramane la varsta aceasta, fara griji, fara stres (inafara scolii, desigur).

Cam atat. Un post destul de ciudat, stiu, insa chiar nu m-am putut abtine :)